Maierului i se acordă în
memorialistica rebreniană un loc privilegiat prin sublinierea rostului
adânc pe care răstimpul copilăriei petrecute aici l-a avut în devenirea
lui ca mare scriitor.
 Nostalgia
cu care cel mai mare romancier român îşi zugrăveşte satul, în
nenumărate prilejuri, este tulburătoare, fiind subliniată de toţi
exegeţii operei sale.
Maierului i se acordă în
memorialistica rebreniană un loc privilegiat prin sublinierea rostului
adânc pe care răstimpul copilăriei petrecute aici l-a avut în devenirea
lui ca mare scriitor.
Nostalgia
cu care cel mai mare romancier român îşi zugrăveşte satul, în
nenumărate prilejuri, este tulburătoare, fiind subliniată de toţi
exegeţii operei sale.
„Maierul revine însă adesea ca o oază de fericire, ca un etern pământ al făgăduinţei.
Hotarele lui, pe cât de modeste în realitate, se pierd în vis,
înconjurând imensa împărăţie a copilăriei, tezaurizând cele mai vechi
amintiri, poveştile cu balauri şi feţi-frumoşi, tainele lumii
înconjurătoare, primii prieteni, primele jocuri, cazna şi bucuria
învăţăturii şi tot ce se leagă de candoarea anilor dintâi.” (Niculae
Gheran) |
|
Aşezat la poalele Munţilor Rodnei, a Ineului „cel cu zăpada eternă”,
Maierul este vatră străbună, ghioc de vieţuire românească, satul cel
mai de sus „pe drumul care vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul
când în dreapta, când în stânga”, ca să ne folosim de cuvintele de
început din „Ion”. Natura Maierului, aspră şi dulce totodată,
locuitorii, dârzi păstrători de datini şi de grai străbun, înzestrat cu
amare ori dulci zicale, legende şi balade, şcoala lui bicentenară,
cunoscută în ţinut prin faima vredniciei pedagogice, i-au fost lui
„Liviu al dascălului” primele imbolduri în drumul creaţiei sale
granitice. „Am crescut în regiune de munte în deplină libertate. În
satul meu nu era petic de pământ pe care să nu-l fi umblat. Om al
munţilor şi al pădurilor, natura mi-a intrat în ochi şi în suflet de mic
copil. Valea Someşului, atât de bine cunoscută, în cele mai mici
cotituri, a fost şi va rămâne pentru mine cel mai frumos loc de pe
pământ”.
Aşadar, motivaţia înfiinţării aici, în urmă cu peste o jumătate de
veac, a unui muzeu (27 noiembrie 1957) venea, fireşte, pe de o parte,
prin impulsul mărturisirilor ferme ale scriitorului însuşi, numeroase
şi care mai de care mai tentante în semnificaţii, încât cu greu să te
decizi pe care s-o alegi mai întâi. Dar dacă ar fi să ne oprim aici, am
încheia cu această sintetică propoziţie-emblemă: „În Maieru am trăit
cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele…” Cuvinte-deviză
sub vraja cărora copiii cei mulţi ai satului, sub oblăduirea
dascălilor lor, au creat o anumită instituţie de dor şi lumină, de care
se vorbeşte tot mai mult. Să trecem pragul, dar, în acest locaş
ridicat în inima unui sat-matrice, prin strădania sătenilor lui de
toate vârstele.
Ghidaj
Muzeul
„Cuibul visurilor”, cu profil mixt: istoric-etnografic memorial, a
luat fiinţă la 27 noiembrie 1957, din iniţiativa profesorului Sever
Ursa prin inaugurarea unei expoziţii memoriale prilejuită de cea de-a
72 aniversare a naşterii marelui romancier, expoziţie care a avut şansa
să rămână ca durabil nucleu al actualului muzeu.
Mica înfiripare de acum 53 de ani avea să se îmbogăţească mereu şi să
fie mutată de câteva ori, până în 1972, când s-a zidit parterul acestui
edificiu. Era nevoie de spaţiu de expunere, întrucât ne gândeam la un
muzeu sătesc în jurul chipului îndrăgit al unui mare scriitor care aici
s-a trezit în lume.
În
toamna anului 1985, cu prilejul Centenarului naşterii lui Liviu
Rebreanu, s-a adăugit etajul edificiului prin contribuţia comunei şi a
unor organe judeţene. S-au îmbogăţit colecţiile prin donaţiile familiei
scriitorului, ale sătenilor, ale multor intelectuali, fii ai satului,
şi mai ales, ai copiilor celor mulţi ai Maierului, satul care pe atunci
deţinea recordul naţional al natalităţii. Nu putem omite ajutorul unor
oameni din conducerea judeţului ca: Mihai Marina, Leon Hogiu, a unor
specialişti de la Complexul Muzeal Judeţean: Gh. Marinescu, Mircea
Prahase, Lazăr Ureche, Florica Pop, Corneliu Botoş, Nicolae Gălăţean,
Marioara Murărescu, regretatul Mihai Martin, Cornel Cotuţiu, Ion Ilieş,
Ştefan Mircea, echipa de constructori condusă de Viorel Olar ş.a.
Este semnificativ faptul că muzeul s-a înălţat succesiv pe locul din
inima satului, loc care i-a fost dăruit lui Rebreanu deodată cu
investirea acestuia cu titlul de Cetăţean de Onoare al Maierului, încă
din data de 5 ianuarie 1927.
Iată mărturisirea scriitorului în legătură cu acest moment al vieţii sale:
„- Cu ce ocazie v-aţi simţit mai mult mulţumit?
- Când satul Maieru, în care am copilărit, mi-a trimis o decizie a
Consiliului Comunal, prin care mă proclamă Cetăţean de Onoare al
Comunei şi-mi dăruieşte un loc de casă”.
Aşadar,
începând cu data de 27 noiembrie 1985, muzeul funcţionează în edificiu
propriu. Are 9 săli spaţioase, fiecare conţinând tematici bine
chibzuite, marcând cronologic momente şi evenimente uneori cumplite –
din istoria satului, din cele mai vechi timpuri, până în actualitate.
Astfel, Sala I: „Maierul în mărturii istorice”
prezintă cele mai vechi dovezi de locuire, cele arheologice, istoricul
cetăţii de la Anieş, o ladă de fier inscripţionată anul „1383”,
folosită, probabil, în cetatea amintită, apoi primul act păstrat (1440)
în care se menţionează numele Maierului, apoi ca o prelungire
periferică a vechii Cetăţi Rodna, Maierul era „măieriştea” Rodnei
legendare, un colţ al cetăţii Anieşului cu piese descoperite de elevii
din cercul muzeului. Sunt expuse aici şi arme haiduceşti şi alte
obiecte din timpul Regimentului grăniceresc (1762-1851). Un loc aparte
au dovezile pustiitoarelor năvăliri mongolo-tătare din anii 1241 şi
1717. Episodul tragic al fetiţei Dafina Balotă … ş.a.
Sala II, tema: „Ocupaţii vechi şi străvechi”
– etnografie pe următoarea structură: agricultură (plugul de lemn şi
grapa), morăritul, vânătoarea (pumnale şi capcane pentru urs, lup,
vulpe, mistreţ, cerb etc.). Cele mai bine reprezentate sunt:
păstoritul, olăritul şi stupăritul, cu obiecte de o vechime seculară.
Majoritatea acestor obiecte au fost culese de elevi din diferite
generaţii, cei mai mulţi făcând parte din cercul „Prietenii muzeului”,
cerc cunoscut în judeţ şi în ţară.
Sala III, „Ocupaţii mai noi” Cioplitul
în piatră, mineritul, plutăritul pe Someş, ţapinăritul, curelăria,
pompierii locali etc. o expoziţie înfăţişând oameni de seamă ai locului
şi faptele lor, vechi documente ale culturii locale vin să întregească
tabloul spiritualităţi măierene. Obiceiurile satului, datinile,
culminând cu neasemuita melopee a „Cununii grâului”, un bogat artizanat
local (cioplituri în lemn, cusături) dovedeşte, pe de o parte,
inteligenţa tehnică populară, simţul artistic, iar pe de alta, hărnicia
proverbială a localnicilor.
Sala IV, etaj, salonul „Cuibul visurilor”,
tot etnografie locală, măiestria femeilor şi bărbaţilor. Cele cinci
expoziţii: „Mamele Eroine”, „Casa dinainte” a satului, costume vechi,
ruda de zestre a fetei de măritat, ocupaţii şi meşteşuguri casnice,
bucătăria de altădată etc. întregesc imaginea satului cu rădăcini
străvechi care au rămas izvoarele unor opere literare rebreniene fără
pereche, după cum însuşi Rebreanu mărturiseşte: „De la Târlişua ne-am
mutat la Maieru. Ăsta este satul copilăriei mele. E un sat de munte,
într-adevăr foarte frumos, cu oameni voinici şi foarte înţelepţi. Din
satul acesta am luat toate personajele rustice din literatura mea.
Unora le-am pus o mână, altora le-am tăiat un picior, i-am împătimat pe
unii, i-am făcut să cugete pe alţii şi oriunde i-am plasat în cărţile
mele tot din Maierul Năsăudului i-am luat.”
Sala V: O şcoală bicentenară şi cultura locală.
Ca pe sub un arc de argint, vizitatorul intră sub puterea cuvintelor
tutelare ale aceluiaşi patron spiritual: „În şcoala aceasta, mulţi ani
în urmă, am făcut şi eu întâiele clase primare, învăţător fiind tatăl
meu.”. O expoziţie: cărţi vechi şi noi ale unor autori măiereni,
abecedare româneşti (unele de peste un secol), tăbliţele de ardezie cu
condeiele lor de piatră, chipuri de dascăli şi alţi cărturari locali
reuniţi în „Societatea Culturală Liviu Rebreanu” (1927-1935), colecţie
de vechi calendare româneşti, expoziţia „Poetul Iustin Ilieşiu
(1900-1976) cântăreţul sângerărilor ardelene”, reînfiinţarea „Societăţii
Culturale Liviu Rebreanu” (1972-1987). Tot aici, înfrăţirea dintre
Maieru şi localitatea franceză Nort sur Erdre, participarea ansamblului
„Cununa Maierului” la festivalurile internaţionale de folclor de la
Zakopane şi Ganat, trofeele obţinute, între care „Toporaşul de Aur”
(Zakopane, Polonia).
De
observat cum tricolorul românesc este ascuns în obiecte, ţesături,
simboluri, cojoacele mireselor, în ruda de zestre a fetelor, în feţele
de masă, în cingeauă (ştergare), în icoane pe sticlă etc. Măiereanul
şi-a ţinut lângă el – „Drapelul ţării şi atunci când asuprirea străină
apăsa greu viaţa românilor…”
Dar,
una dintre cele mai valoroase achiziţii ale muzeului este o bibliotecă
cu peste 6000 de volume, din donaţii. Donatori principali: familia
scriitorului, poetul Iustin Ilieşiu şi profesorul Vranău Dumitru şi
Silvia. Aceştia din urmă au făcut o donaţie de 2418 cărţi.
Sala VI: sub genericul „Rebreanu creatorul”
Prin
numeroase obiecte adunate cu anii, fotografii, texte mărturisitoare,
se reconstituie mai întâi viaţa şi opera marelui romancier. Rebreanu
retrăieşte în Cuibul visurilor, de fapt, trei perioade ale existenţei
sale: copilăria între anii 1888-1898, parcurgând şcoala primară, după
care, cu părinţii, se mută la Prislop, apoi revenirile tot mai rare în
amiaza forţei sale de creaţie între anii 1918-1938, când şcolarul de
altădată îşi regăseşte „cuibul” şi, în sfârşit, înălţarea în
universalitate prin scrisul său granitic, tradus în aproape 40 de limbi
ale pământului.
Respectând
acest circuit al încăperilor muzeului, vizitatorul parcurge, de fapt,
un drum iniţiatic dinspre rădăcinile milenare ale satului, până la
coroana lui spirituală în care strălucirea cea dintâi o dă înălţimea
acestui fuior de genialitate şi lumini care este Rebreanu pentru
literatura română şi universală.
În
ansamblul său acest muzeu re-crează atmosfera rustică în care a
copilărit şi a vieţuit marele scriitor. Fiind întrebat în 1933, de Ioan
Massoff, care este cea mai frumoasă epocă din viaţa sa, Rebreanu, cu
gândul la jocurile şi scăldatul din Arini, răspunde indubitabil: „ –
Copilăria, pentru că în acest răstimp am dus-o tot în jucărie şi le
vedeam pe toate în trandafiriu. Poate că această epocă mi-a infiltrat
optimismul meu ridicol, care mă face să văd numai oameni buni în jurul
meu”.
Numai
aşa se explică tonul de unică nostalgie în scrisul său, în 1919, din
povestirea „Cuibul visurilor”, când, după o îndelungată absenţă, îşi
regăsea satul lui cel drag: „După treizeci de ani de zbuciumări deşarte
mă întorceam acolo de unde pornisem în lume. Căutasem fericirea prin
toate colţurile pământului şi nicăieri n-o găsisem. Nici în zgomotul
oraşelor, nici în iubirea oamenilor, nici chiar în inima mea …
Amintirea mă îmbrăţişa înfrigurată, îmi dezvelea clipe care au trăit
odinioară în veşminte lucitoare. Mă ademenea într-o lume uitată, unde
viaţa e un vis şi sufletul nu cunoaşte durere.”.
În
amintirile bătrânilor, portretul scriitorului adesea recompus în
nenumărate ipostaze, prinse, de fapt, în fotografii expuse: bărbat
maiestuos, înalt, chipeş, de o învăluitoare frumuseţe nord-carpatică,
încărunţit de timpuriu, cu privirea senin albăstrie. Un om în toate
cuceritor … Şi totuşi, nimeni nu l-a prins atât de fidel în descriere,
ca badea Toader Avram, unul dintre semnatarii actului prin care i se
acorda romancierului cetăţenia de onoare a Maierului. Prezentarea pe
care i-o face acest ţăran rămâne nu numai un etalon lingvistic al
graiului din Cuibul visurilor, ci şi un model de expresivitate şi
adâncime a observaţiei, cum conchidea Şerban Cioculescu, cu un anumit
prilej.
Iată cuvintele lui Badea Toader Avram:
„Cu
mine o stat mult, tare mult, de vorbă. Îmi spuné că sat ca aista nu-i
găsî, de-i îmbla ţări-împărţâte. Era bărbat falnic, cu părul alb ca
oaia; voroveam de una, de alta, mă-ntreba de năcazuri. Îi plăcé să
cânte hori de-aistea, de-a noastre, ca pi la noi. Era scurt la vorbă;
mai aminte ăi era s-asculte cum îi povestesc eu ori altul. Cân¢ i să
păré c-am zâs câte una pe placul lui, zâcé rugători: „ia, fă bine şî
mai zî o dată vorba asta!” Cunoşté tăte râpile şî văile aistea pe nume,
pesămne că de cân¢ era băiat, că el aici s-o trezât în lume, cu noi şî
cu valurile noastre … Mai cu samă îi era drag vara pi lângă Someş,
acolo în Arini, cum zâcem noi din bătrâni, la locul morii celei veci a
Părtinoiului, une să ţâné, dumineca, giocu. Într-o duminică dimineaţă,
vara, gâneşecă¢ i-amu-l văd înaintea mé, l-am pândit cum s-o uitat on
dărab de vreme, cu mânurile la spate, la roţâle morii şî la răcita cé
groasă şî bortoasă, care ş-amu-i tăt acolo … Sî să uita, sî să uita
lung, bag sama, îl prindéaşă câte-un dor. Apoi să mai şpaţâré (plimba)
cu Dumitru dascălu¢, cu Dariu Pop şî cu Vichente notăraşu¢, ortaci de-a
lui că s-avéu bine, vez¢ Doamne, de pe cân¢ erau prunci ca mieluşăii…
Era jâb (voinic, atlet, n.a.), mai bine făcut ca tăţ¢, fain bărbat şî
drept ca un steag. Nucerăne (nu-i fie de rău n.a.), mult mai căta el la
poporănii noştri! Cân¢ eram holtei i-am cetit nişte cărţ¢ făcute de
el; era cel mai învăţat domn. Apoi tare bine o mai priceput el
aleanurile şî sufletu¢ plugariului. Auzeam noi c-o agiuns la mare cinste
cu istoriile lui Boroiu¢, cu Ion, cu tăţ¢ … Şî o hotărât Comuna să-i
deie onorul cel mare şî să-l gratuleze c-on loc în mijlocu¢ satului, ca
să-ş rădice o curte (vilă casă mare n.a.) aici între noi. Eu eram
pe-atunci casar comunal ş-am iscălit şî ştiu bine…”.
Tronează
aici un splendid portret în ulei al romancierului la vârsta de 35 de
ani, pictat de pictoriţa Ileana Antonu, apoi măsuţa de brad de la
preotul Cioarba pe care a trudit la „Ciuleandra” şi „Răscoala”, lampa
nopţilor de trudă, alte obiecte de uz personal, cele mai multe donate
de soţia Fanny şi fiica Puia Florica, toate încadrate de o lungă
coloană de texte mărturii, în alternanţă cu imagini foto edificatoare,
documente originale unicat, apoi expoziţia „Prieteni şi gazde din
Maieru”, stupul dăruit scriitorului drept premiu şcolar, precum şi
întreaga operă rebreniană în original şi în traduceri, portretul lui
Emil, fratele scriitorului, ce fusese condamnat la moarte prin
spânzurătoare.
Începând
cu măsuţa de brad, apoi lampa nopţilor de nesomn, fluierele din ţeavă
de puşcă, cafetiera şi cutia cu tutun şi alte obiecte-metaforă, apoi
bustul scriitorului din faţada edificiului, creat de către sculptorul
Constantin Popovici şi bustul de incintă executat de către sculptorul
Ioan Deac – Bistriţa, ambele, donaţii, fiecare exponat în parte,
cuprins în şuvoiul ghidajului, mai ales când acesta este prestat de
mici ghizi-elevi, luminează un detaliu, o faţetă a omeniei sătenilor
şi, implicit, a personalităţii unui scriitor ridicat din miezul
fierbinte al vieţii ţărăneşti.
Sala VII.
Dispunem de un amfiteatru multifuncţional cu 120 de locuri. Aici,
vizitatorul se poate edifica asupra numeroaselor implicaţii ale muzeului
în viaţa culturală a localităţii şi nu numai. Amintim că aici este o
bună parte din biblioteca muzeului, sediul Astrei locale, redacţia
revistei „Cuibul visurilor” care e, de fapt, o emanaţie a muzeului.
Pe lângă amfiteatru, muzeul dispune de alte două spaţii pentru depozite.
Ghidul
muzeului mulţumeşte şi cu acest prilej acelor conducători ai comunei
şi judeţului, acelor oameni şi mulţimii de elevi care i-au acordat
sprijin în ridicarea şi menţinerea acestei instituţii rurale, care, nu
mai este, demult, numai a Maierului. Dar mai întâi aduc recunoştinţă
exemplarei mele soţii Doina Ursa, învăţătoare a fiilor noştri Liviu şi
Ovidiu, profesori, care mi-au stat în ajutor întotdeauna când mi-a fost
greu.
Epilog
În
loc de alte concluzii, încheiem ghidajul nostru cu două documente de
mare valoare. Mai întâi, cuvintele doamnei Fanny Liviu Rebreanu, soţia
marelui scriitor: „Maierul a fost dimineaţa senină, a unei vieţi
zbuciumate de 58 de ani! Oamenii, plaiurile, întâmplările de aici au
fost preludiul îndepărtat al unei opere nemuritoare, unica lume din care
a cules primele flori, primele impresii care au lăsat urme de neşters
în amintire”. Apoi, o scrisoare versificată, scrisă de un oarecare Ion
Delamargină, în urmă cu peste 50 de ani, cu prilejul inaugurării
expoziţiei memoriale „Liviu Rebreanu” în incinta şcolii din Maieru, la
27 noiembrie 1957. A apărut în volumul „Omagiu lui Rebreanu” de Sever
Ursa şi Mihai I. Vlad, Ed. Macarie, Târgovişte, 1994.
Scrisoare din „Cuibul Visurilor”
Ţii minte, satule străbun,
Demult, din dimineaţa când
Din jos, între părinţi, sosea
Un băieţel bălan şi blând?
Tu satule, ca un bunic,
i-ai spus poveştile-ţi pe rând…
Tu satule, cu vraja ta
Şi cu cântările de ieri,
I-ai fost lui Liviu grădina
Celor mai albe primăveri.
Iar astăzi ne mândrim privind
La truda paginilor sale;
Îl rechemăm la loc de cinste,
Îi presărăm şi flori pe cale
Şi-mpodobim cu chipul lui
Mult zbuciumata noastră vale!
Căci dintre noi suişi spre culmi
Nemuritorule Rebrene!
Pruncia ta ţi-au răsfăţat-o
Bătrâne plaiuri măierene.
Aici ai râs şi plâns întâi
Cu prietenii cei mici de-o samă,
Dând vieţii aspre, din mâhniri
Şi din plăceri, întâia vamă…
La noi ai învăţat să-nchei
Întâia slovă tremurată,
Ca mai târziu să-ţi faci din cărţi
Cunună frunţii, minunată,
Turnând în slove de granit
Asprimea vieţii noastre, toată!
Cu fata pădurarului,
Cea mândră făr-asemuire,
Ţi-ai tors în cartea inimii
Prima poveste de iubire
Ce-ţi fu în dimineaţa vârstei
Întâia dulce tresărire…
Chiar în amiezi, când pana ta
Suia cărările spre glorii,
De jocuri dragi pe prundul morii
Îţi aminteai cu duioşie
De visuri şi de feţi-Frumoşi,
De hore şi de şezători,
Ori de legendele străvechi
Despre-ale măgurii comori,
De-ntâiele poveşti cu zmei,
Ori de bătăi între feciori…
Întors atunci la noi cu gândul ,
Pe malul Someşului drag,
Lăsai să se prelingă-n suflet
Al amintirilor şirag
Şi retrăiai, mereu mai dulce,
Vraja dumbrăvilor de fag.
|
Tu apucai de dat¢ condeiul
Ca să le torni în slove aspre,
Împresurat în miez de noapte
De umbrele durerii noastre.
Și tot acest mănunchi de patimi
Pe care le-ai cules întâi,
Ţi-ai stat şi cărţilor, şi numelui,
Atât de veşnic căpătâi!
Te-a reprimit în nopţi de august
Bătrâna, părinteasca şcoală,
Să-i scrii, cu slovele-nvăţate,
Zguduitoarea ta „Răscoală”.
Şi când zideai această carte
Pecetluiai… a câta oară?
Cinstea satului, a şcolii
Şi-a prundului de lângă moară,
Muindu-ţi pana-n călimara
Mâhnirilor de odinioară…
Şi şcoala îşi primea ofranda
Învăţăcelului de ieri
Prin Mădălina din „Ciuleandra”
Şi-atâtea nopţi de-ncrâncenări.
Icoana satului, vegheată
De măguri, străji cutezătoare
Ca trei voinici viteji din veacuri
Cu frunţile proptite-n soare,
Ca Ion, ca Petre, ca Apostol
Rămâne-va nepieritoare.
În „Cuibul visurilor” tale
Cu alte picături de rouă,
Copiii lui ţi-alintă chipul,
Ţi-l strâng cu mâinile-amândouă,
Ca unui sfetnic ce le-ai fost
Celor de ieri, şi, astăzi, nouă.
Şi-acum, când aste opt decenii
Ţi-au închinat prinosul lor,
Primeşte, dincolo de moarte,
Mulţamul drept al tuturor,
Dar mai întâi primeşte azi
Mulţamul măierenilor…
Că fain grăia şi badea Şpanu:
„- Mă, nu-i domn cum-îi ţăranu¢,
Nici român ca măiereanu¢;
Nici măierean cum îi Răbreanu…”
Ni s-or mândri cu tine pururi
Al strănepoţilor şirag;
Primeşte azi şi-ntotdeauna
Omagiul satului tău drag!”
|
|
|
